Lacrima zglobie...

                                             




S-a trezit
Și cu blândețe strânge stelele în poală
(cu un zâmbet de mamaie  fără dinți și fără școală :)...)

Gata, iar s-a tras cortina!
Este ziuă și e soare... și spectacolul începe!

Primul act e despre sine, despre cât și cum pricepe...

Actul doi e mai dramatic
Cu furtuni și lecții grele...
(Vine-o ploaie după asta
din decoruri să mai spele...)

Actul trei - o comedie!
A tot râs cu ochiul stâng...
de-ajunsese să nu vadă cum în sală
ceilalți plâng...
"Comedie? Sau ce-i asta?
Cine-a scris acest scenariu?
Una joc, alta se simte...
Și mă simt ca-ntr-un acvariu!"

A lăsat nedumerirea și-a trecut la intermezzo...
"Poate muzica alege genul cel mai nimerit
pentru actul ce urmează!...Actul patru...și... Sfârșit!"

Ochiul drept încet se-nchide
Și o lacrimă zglobie cade fix la ea în poală,
peste stele și ...le-nvie!

Actul patru se încheie dar cortina nu se-adună...
Lasă loc de alte acte dintr-un secol viitor...

Și-o speranță mică, mică, cât o coajă de alună,
strălucește-ntr-o steluță...într-un fel amețitor!

Este lacrima zglobie
ce-a căzut fără să vrea,
rescriind întreg scenariul
despre noi
și despre ea...

Mea culpa...:)

Sunt foarte alintată de soartă și sunt recunoscătoare pentru asta!...

Uneori, față de oamenii pe care îi iubesc greșesc (s-a întâmplat de curând ), crezând ca mi se cuvine ca ei să extragă delicat bobul de mazăre de sub teancul meu de saltele :)...

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că doar mie îmi revine aceasta sarcină și că, de multe ori, bobul de mazăre este unul imaginar, izvorât din prea mult confort și din obișnuința mea de a fi crezută, înțeleasă și "servită"...

E fain să fii prințesă dar cu cât te adâncești mai mult în basm, cu atât pierzi contactul cu realitatea celor care ți-au așezat, cu drag, saltelele, una peste alta...

Îmi cer iertare! ...

Nu știu dacă bobul de mazăre a fost imaginar sau nu dar știu că H. C. Andersen susține ca de simțit, nu-l simte decât o prințesă adevărată :)...

Copacul

Au înghețat toți mugurii pe ram
Și soarele-a apus fără să spună...
Seva o simt, albastră...Înc-o am!
Tristețea de la muguri o adună...

Și-o duce blând către pământul rece
Și o transformă-n abur de iubire...
Și înapoi atunci când o să plece
Va picura în muguri ...înflorire...

Acum, sau poate mâine sau... apoi
Voi fi din nou copacul înflorit
Ce va zâmbi cu frunzele spre voi!

Căci seva lui albastră...n-a murit!!!