Doar două clipe...

Doar două clipe am simțit
Că suntem UNA...și mai mult de-atât...
Doar două clipe m-ai iubit
Fără să vrei!...A fost cam mult și-atât!

Doar două clipe au clădit o bucurie
Pe care-n mine-o voi purta mereu...
Doar două clipe - stele-n galaxie...
Sau două picături de ploaie născând un curcubeu...

Doar două clipe pot schimba în taină
O viață-ntreagă sau...mai multe vieți...
Doar două clipe - ghiocei în iarnă
Ce lasă-n suflete fierbinți peceți...

Doar două clipe cât eternitatea
Îți las în urmă!... Doar atât mai pot...
Doar două clipe -adânci...realitatea
într-o sticluță roz cu antidot :)...

Doar două clipe sunt de-ajuns acum
Să despărțim ce-a fost de ce urmează...
Doar două clipe traversând prin fum
Și locuri nepermise ...e tot ce mai contează!

Doar două clipe cu parfum de suflet
Și-arome dragi de nebunie
Doar două clipe ce se-aud din vuiet
Și plăsmuiesc în haos...armonie...

Doar două clipe-ai ascultat ce-am spus...
Și ai fost tu...și ți-ai permis să fii...
Doar două clipe completează timpul scurs
Pe-o fericire sacră din  două veșnicii...

norii sunt prietenii mei...

De ceva timp norii sunt prietenii mei...

Îi privesc zilnic, ori de câte ori ies pe balcon și am ajuns să ma bucur de fiecare dată când îi găsesc pe cer...
Ei nu știu mare lucru despre mine dar le povestesc în fiecare zi câte ceva știind că vor duce cu ei informația către zări în care eu nu am cum ajunge...și vor scrie cu ajutorul vântului mesaje de dor...iar când vor plânge peste vreun ogor, semințele  vor zâmbi...

Sună ușor "freaky"...să vorbești cu norii...dar m-am obișnuit să nu mai privesc în jos...privesc cerul și întâlnesc acolo o groază de povești...

Cineva drag mi-a spus chiar acum că norii știu deja câte ceva despre noi...și că apar și dispar în funcție de gânduri...

Acum, de exemplu, au acoperit Luna și Luceafărul...exact ca-n gânduri :)...

Trandafirul meu japonez...

Am un trandafir japonez care nu poate trăi fără mine...

Acum nu știu dacă e coincidență, dependență sau poate energia mea îl hrănește...

E un trandafir care aproape se usca de fiecare dată când plecam în concediu pe vremea în care lucram înca la spital, deși grija mea față de flori mă făcea să deleg sarcina udării lor, în așa fel incât la întoarcere să le găsesc trăind...

Odată am lipsit o lună.

Colega mea care le udase în tot acest timp m-a informat cu durere (și autoculpabilitate iraționala :) ) că deși le-a hrănit pe toate în același ritm...trandafirul s-a uscat ( celelalte toate erau vii și vesele :) ). 

N-am găsit decât o tijă aparent fără viață...nimic din ce era...nici o frunză...

M-am întristat. Îl aveam de cațiva ani, îl primisem de la o persoană dragă mie...

Îl iubeam într-un fel mai special...mă obișnuisem cu toanele lui și cu felul său « pleoștit » de a mă întâmpina de fiecare dată când mă intorceam...

De regulă își revenea cam într-o zi...

De data asta, însă, lucrurile păreau iremediabile.

Nu l-am aruncat totuși...i-am spus doar că îmi pare rău.

După două săptămâni, din trunchiul gros și uscat a apărut o mlădiță !

Înviase !

Azi (pentru că, evident, l-am luat cu mine la plecarea din spital, explicându-i clar ca ne vom muta în alt loc :) ) e un trandafir frumos și plin de viață care păstrează urma dorului său față de mine sub forma ciotului uscat din care a renăscut...

M-am învațat minte, mă simt responsabilă față de el și îi spun cât de des pot ca e minunat...

E minunat nu în sensul aspectului său (gândiți-vă că e ceva verde și stufos, crescut într-o parte, cu o bucată uscată de lemn alături :) ) ci e minunat pentru că a gasit resursele să renască !

Îl iubesc pentru că inclusiv asta am de învațat de la el !

Good bye...

Aș da "n" ani din viața mea de-acum
să nu vad lacrimi iar în ochii tăi ciudați!
Te-aș alinta in felul tau, nepământean,
de-aș ști că din durere te abați...

Te-aș obliga să vezi ce minunat
e să fii tu, așa cum ești, iubire fără grai !
Și chiar de-ți pare mult, necumpătat,
ți-aș oferi și partea mea de rai :)...

Știu c-ai să râzi de toate câte-ți spun
și ai să pleci ca de-obicei, cu tot cu mine,
Lasându-mă în liniște s-apun
Cu gândul treaz și luminos spre tine...

E liniște în suflet și cuvânt...
Imi amintesc din nou privirea ta de gheață!...
Nu-mi este simplu să mă mulțumesc cu-atât
dar te aștept din nou...în altă viață!

Gând de lună plină

În povestea mea...

Totul e aiurea ...acum...

Am rescris-o de multe ori

Iar personajele au devenit de-a dreptul confuze.

Zmeul e blând și drăguț

Iar Spânul deloc manipulativ...

Prâslea a adormit lângă merele de aur...

Iar Harap-Alb împarte jăratecul cu mârțoaga...

Greuceanu...a-ncurcat Luna cu Soarele...

Iar Ileana Cosânzeana...

A priceput într-un final

Că nu trebuie să mai aștepte pe nimeni...

Și dacă vrea ca totul să fie în regulă...

ar fi mai bine să se ducă în povestea altcuiva

care are mai mult talent narativ

și acces la marile taine...

Și-apoi,...toata lumea știe că Făt-Frumos e din lacrimă !

Un singur condur

Cineva care m-a văzut cam tristă ieri mi-a trimis un filmuleț...
Nu știu care a fost intenția setată dar pentru mine impactul cel mai mare l-a avut titlul....
Titlul conținea un cuvânt (condur) care m-a dus din nou cu gândul și starea la firea mea de prințesă :)....
Până la urmă ce e atât de rău să fii prințesă???
Și-apoi...cam toate fetele de împărat din povești trec (obligatoriu pentru evolutia lor :)) prin perioade în care incognito sunt slujnice în palatele unor prinți (de bun-simț) care știu să vadă până la urmă că sângele albastru se exprimă și în mișcarea unei cârpe pe dușumea...
În palatul în care am slujit eu (în bucățica asta de poveste) lumea doarme sau e împietrită...
N-a fost nimeni atent la felul în care am dereticat...
Sau, poate că ceea ce mi s-a părut mie ca fiind palat nu e decât o casă obișnuită...

Voi pleca de aici, chiar dacă stric firul poveștii și mă voi întoarce la boabele mele de mazăre pe care,( ce să fac?), asta este, le simt chiar dacă numărul saltelelor care sunt deasupra este unul considerabil...

Și voi lua cu mine un singur condur :)...

Mărul care a înflorit a doua oară (II)....

Când am înflorit a doua oară, bucuria a fost atât de mare încât  momentul în care petalele se vor duce era ceva foarte, foarte îndepărtat...( și la noi, copacii se pare că există percepția subiectivă a timpului și chiar a ano...timpului  :) )
Ce te poți aștepta de la un copac groaznic de naiv care se crede în primăvară forever :) când afară e octombrie???
Florile s-au scuturat...iar pentru rod...se pare că nu era deloc, dar deloc anotimpul potrivit...
De altfel, anotimpurile s-au amestecat atât de tare încât culorile lor au toate tentă de gri acum...


Dacă n-aș fi înflorit a doua oară...aș fi fost un copac ca oricare altul...

Așa, sunt un copac solitar, cu frunzele răsucite de dorul petalelor pierdute...

Îmi doresc ca  anotimpurile de dincolo de scoarță să înceapă să-și recapete granițele, așa cum le șade bine daturilor serioase ale firii :), fără să mai încalce regulile ...

Deși ......e minunat să ai o floare în octombrie !!!!!!!!!