Trandafirul meu japonez...

Am un trandafir japonez care nu poate trăi fără mine...

Acum nu știu dacă e coincidență, dependență sau poate energia mea îl hrănește...

E un trandafir care aproape se usca de fiecare dată când plecam în concediu pe vremea în care lucram înca la spital, deși grija mea față de flori mă făcea să deleg sarcina udării lor, în așa fel incât la întoarcere să le găsesc trăind...

Odată am lipsit o lună.

Colega mea care le udase în tot acest timp m-a informat cu durere (și autoculpabilitate iraționala :) ) că deși le-a hrănit pe toate în același ritm...trandafirul s-a uscat ( celelalte toate erau vii și vesele :) ). 

N-am găsit decât o tijă aparent fără viață...nimic din ce era...nici o frunză...

M-am întristat. Îl aveam de cațiva ani, îl primisem de la o persoană dragă mie...

Îl iubeam într-un fel mai special...mă obișnuisem cu toanele lui și cu felul său « pleoștit » de a mă întâmpina de fiecare dată când mă intorceam...

De regulă își revenea cam într-o zi...

De data asta, însă, lucrurile păreau iremediabile.

Nu l-am aruncat totuși...i-am spus doar că îmi pare rău.

După două săptămâni, din trunchiul gros și uscat a apărut o mlădiță !

Înviase !

Azi (pentru că, evident, l-am luat cu mine la plecarea din spital, explicându-i clar ca ne vom muta în alt loc :) ) e un trandafir frumos și plin de viață care păstrează urma dorului său față de mine sub forma ciotului uscat din care a renăscut...

M-am învațat minte, mă simt responsabilă față de el și îi spun cât de des pot ca e minunat...

E minunat nu în sensul aspectului său (gândiți-vă că e ceva verde și stufos, crescut într-o parte, cu o bucată uscată de lemn alături :) ) ci e minunat pentru că a gasit resursele să renască !

Îl iubesc pentru că inclusiv asta am de învațat de la el !